Casa bunicilor a fost plina de povesti

Oricine știe că cele mai frumoase povești se spun și se află în serile friguroase de iarnă, când oamenii se adună la gura sobei, în fața șemineului sau, pur și simplu în jurul unei mese, la o cană de băutură caldă. La cei șase ani ai săi, Horia învățase deja această lecție așa că, ori de câte ori se ivea o astfel de ocazie, lăsa orice joc și urmărea cu încântare poveștile celor mari. Într-o seară cernută cu ninsoare liniștită, după ce toți își terminaseră lucrul prin curte – cei mari la curățat curtea iar cei mici la construit cazemate și oameni de zăpadă – focul din șemineu îi strânse aproape, la o cană de ceai sau de lapte, după gust.

– Ce bine să te revăd, bătrâne prieten, glumi bunicul Sandu, mângâind marginea caldă, sculptată frumos a șemineului.

– Cu cine vorbești, bunicule? Îl stârni Horia la vorbă. Că nu avem nici un musafir în seara asta.

Bunicul zâmbi ștrengar către nepot.

– Uite, mai depănam o amintire cu prietenul meu, Domnul Șemineu.

– Ce prieten mai ai, bunicule! îl ironiză Melania, sora mai mare a lui Horia. Îl cam vizitezi în fiecare zi. Dar el pe tine… nu prea.

– E un prieten foarte drag, răspunse bunicul aproape serios. Dacă ar putea vorbi, v-ar povesti o mulțime de întâmplări pe care le-am trăit chiar aici. Știe despre mine mai multe decât toți prietenii mei.

– Mai multe și decât bunica? Se trezi Horia întrebând cu voce tare.

– Ei, asta nu! Bunica ta e specială. Ea știe cele mai multe.

Bunica îi trimise un zâmbet drag din partea opusă a sufrageriei.

– Dar, continuă bunicul, în casa asta am trăit multe dintre cele mai importante și mai frumoase întâmplări din viața mea.

–  Care a fost cea mai frumoasă dintre ele? întrebă Melania.

– Nu știu dacă aș putea alege una anume. Sunt multe amintiri care și acum îmi încălzesc inima. Îmi amintesc de ziua în care ne-am mutat aici. Totul în jur era în paragină, curtea era acoperită de bălării, gardul se dărâmase în partea dinspre deal și dintre toate camerele, doar una era locuibilă. Arăta îngrozitor dar pentru noi era un adevărat palat. Mai ții minte, Marie?

– Da, preluă bunica firul amintirilor. Nu erau nici măcar geamuri la ferestre cu excepția bucătăriei iar scările spre etaj lipseau întru totul. Și în camera de oaspeți era o spărtură mare în zid. Dar pereții erau acoperiți cu tapet de mătase iar șemineul era la locul lui, rămășițe din vremea când această casă era reședința cochetă a unei mari familii. Între timp, fusese vândută de atâtea ori și ultimii proprietari luaseră tot ceea ce se putea, chiar și podeaua.

– Dar eram atât de fericiți să avem casa noastră încât nu ne păsa de toate astea, continuă bunicul. Îți mai amintești?

Nepoților li se părea că povestea era un fel de lume care îi cuprindea pe bunici și în care ei, cei mici, priveau printr-un binoclu îngust. Părinții ascultau pentru a nu știu câta oară povestea, dar nu erau nicidecum plictisiți.

– Da, priveam în fiecare dimineață la spărtura din zid și vedeam în ea o terasă frumoasă, cu trandafiri agățători și tufe de liliac, își aminti bunica de visele pe care le aveau pe atunci.

– Păi chiar așa și este. Se miră inocent Horia.

Sufrageria răsună de râsetele tuturor.

– Așa e pentru că bunicul tău a transformat un vis în realitate, îi explică bunica. Ce surpriză a fost! M-a trimis pentru două săptămâni la mama mea pe când Călin avea doar un an și, atunci când ne-am întors, terasa era gata. Muncise în fiecare zi, după ce se întorcea de la serviciu până noaptea târziu ca sa o termine. A fost unul dintre cele mai frumoase daruri pe care le-am primit.

– În anul următor, am plantat tufele de liliac și Călin le-a pus în pământ cu mânuța lui. Și tot atunci am sădit pomii din livadă. Toți au acum peste 30 de ani.

– Așa sunt de bătrâni? Se miră din nou Horia.

– Nici pe departe la fel de bătrâni ca noi, răspunse visător bunicul Sandu. Și nici pe departe la fel de bătrâni ca stejarul de lângă foișor care a căzut peste casă la furtuna din 1973. A dărâmat cu totul peretele din spate al bucătăriei și o bucată din acoperiș.

– Și ca să se răzbune pe el, bunicul tău a angajat un tâmplar care l-a folosit pentru a construi ușa dinspre grădină. Tot el ne-a construit și scările interioare și balustrada de la balcon.

– Și pe urmă a venit în vizită maestrul Mandea. Interveni și tatăl în povestea bunicilor.

– Un om minunat! Completă bunica. Era prieten din copilărie cu Sandu și a venit într-o vară la noi pentru că era tare bolnav. Avea nevoie de aer curat și de liniște iar apartamentul lui din capitală tocmai asta nu-i putea oferi. Stăteau de vorbă până seara târziu pe terasă și, într-o noapte, când a urcat scările, s-a înțepat în balustrada de lemn neșlefuit pe care nu avusesem nici timp și nici bani să o înlocuim. A doua zi dimineață l-am găsit măsurând scările. A plecat fără să ne explice prea multe și pe la prânz s-a întors cu o mașină încărcată cu lemn de cireș. Era o avere pe vremea aceea și ne-am grăbit să-i spunem că nu ni-l puteam permite. Îmi amintesc ca azi cum și-a zburlit barba spre noi spunând scurt: „Acesta va fi darul meu pentru voi!” În aceeași zi s-a apucat de lucru și a muncit din greu timp de o lună. A ieșit o lucrare superbă, ultima pe care a realizat-o vreodată. De fiecare dată când mă sprijin de ea, parcă îl văd pe Mandea în genunchi pe scări, aplecat deasupra ei. Toți musafirii care ne-au trecut vreodată pragul au admirat-o.

Horia își aruncă privirile spre balustrada cu forme rotunjite, ornată cu struguri și frunze din lemn de cireș. Se întrebase întotdeauna cum de au găsit bunicii statuia de lemn care înfățișa cei doi copii îmbrățișați și cum de au reușit s-o pună pe balustradă, acolo unde scările formau un cot. Acum, fiindcă aflase că întreaga balustradă fusese sculptată de un mare artist chiar aici, în casa bunicilor, statuia lui dragă căpătă și mai multă valoare.

Se făcuse târziu și bunicii dădură tonul la simfonia somnului, pornind spre dormitor de mână, sprijinindu-se unul pe celălalt, așa cum le era obiceiul. Horia le ură „Noapte bună!” și privi cu drag în urma lor. Pe urmă, admiră încă o dată șemineul, ușa de la intrare, terasa și balustrada scărilor care duceau la etaj.

– Casa bunicilor a fost plină de povești, gândi el. De asta e atât de frumoasă.

Sursa imagine: http://art-historia.blogspot.com
zp8497586rq
Share it!
Aenean mattis venenatis
Zenobia Niculita
   
Va rugam sa asteptati...

Aboneaza-te la blog

Doriti sa afli cand este publicat un articol nou? Introduceti adresa de email si numele pentru a fi primul care afla.