26/05/2012 Zenobia , no responses

Liliacul din gradina minunata

A fost odată, cu multă vreme în urmă, o grădină minunată crescută în jurul unui castel de fildeș cum nu s-a mai văzut. Nu era trubadur care să n-o pomenească în cântecele pe care îndrăznea să le suspine sub fereastra iatacului vreunei domnițe alese și nu se găsea pictor care să nu viseze la ocazia de aur de a o picta.

În grădina aceasta de vis înfloreau cele mai frumoase flori pe care le-ar fi văzut vreodată ochiul unui om astfel că toată lumea vorbea numai despre aleile acoperite de nisip alb și roșu și străjuite de trandafiri agățători și de crini imperiali. De la orhideele misterioase aduse din Asia, până la gladiole, bujori, crizanteme și panseluțe vesele, grădina era o mare de parfumuri și culori minunate. Pe lângă zidurile de piatră străjuiau mesteceni albi, brazi argintii și arțari sângerii iar iazul plin de nuferi era înconjurat de sălcii plângătoare care mângâiau pașii stăpânului și ascundeau jocurile copiilor.

În spatele castelului, într-un colț aproape uitat de grădinar, creștea o tufă de liliac singuratică, nici neînsemnat de mică, dar nici îngânfat de mare. An de an, văzând concertul florilor din grădină, liliacul se întreba dacă se merita să mai înflorească. Erau atât de multe flori fragile, catifelate, parfumate care încântau oamenii, păsările și fluturii deopotrivă. El nu era nici măreț precum arborii falnici, nici delicat ca zambilele. Florile lui mărunte nu atrăgeau atenția nimănui. Ori de câte ori stăpâna castelului își dorea un buchet, trandafirii și orhideele primeau cinstea de a ocupa locurile din mijloc și grădinarul le îngrijea cu dăruire tocmai fiindcă înfloreau atât de frumos. Orice doamnă care vizita grădina își dorea un buchet din florile acelea atât de atrăgătoare. De fapt, cererea de trandafiri era atât de mare încât se zvonea că grădinarul avea de gând să taie toți arbuștii din grădină pentru a face loc mai multor flori din specia aceasta regală.

Dezamăgit, liliacul s-a gândit pentru un timp chiar să nu mai înflorească în anul acela. Și totuși, într-o dimineață de primăvară târzie, s-a trezit cu ciorchini mici violet pe toate ramurile. N-a putut să fie altceva decât un liliac înflorit. Și chiar atunci când își compara ușor jenat florile minuscule cu lalelele care împânzeau straturile ca niște acadele înfipte în pământ, un vânticel blând i se strecură printre ramuri. Năucit, liliacul își scutură ușor ciorchinii și se pierdu iarăși în gânduri. Fără să vrea, răspândise în toată grădina parfumul său dulce și discret.

Ceea ce nu știa liliacul era că locul în care fusese plantat nu era ales la întâmplare și nici uitat de grădinar. Se găsea la doi pași de fereastra deschisă a dormitorului bătrânului lord, bunicul năzdravanilor care umpleau grădina cu râsete și jocuri.  El era cel care, cu mulți ani în urmă, plantase în spatele castelului un bețișor cu doi muguri – o promisiune a unei tufe viguroase. De-a lungul anilor, în fiecare primăvară, indiferent cât de răcoroase ar fi fost nopțile, cât timp liliacul era înflorit, bătrânul lord își păstra neîncetat fereastra deschisă spre grădină. Iubea grădina aceea minunată în care până și păsările cântau de zece ori mai frumos. Dar dintre toate minunățiile cu care își înconjurase castelul, nimic nu-i era mai drag ca liliacul care îi parfuma suav gândurile târzii din serile de primăvară.

Share it!
Aenean mattis venenatis
Zenobia Niculita
   
Va rugam sa asteptati...

Aboneaza-te la blog

Doriti sa afli cand este publicat un articol nou? Introduceti adresa de email si numele pentru a fi primul care afla.