05/06/2012 Zenobia , , , no responses

Daruri cu efect intarziat

Prima dată m-am îndrăgostit de el pe când aveam 5-6 ani. Îl visam când eram trează și aș fi vrut să-l pot atinge măcar uneori, să-mi plimb degetele peste clapele lui lucioase și să pot asculta armoniile pe care le adăpostește. Și într-o zi, visul mi s-a împlinit. Părinții mei m-au dus la prima lecție de pian. O perioadă am repetat acasă pe o cutie de carton pe care era desenată cu carioca o claviatură de trei octave. Apoi, cu eforturi pe care numai ei le știau, mi-au cumpărat o pianină bătrână, neagră, Hoffman. (Îmi amintesc bine numele pentru că mi-am plimbat de mii de ori degetele peste scrisul auriu de sub suportul pentru partituri.)

Din nefericire, bucuria acestui dar imens s-a stins treptat și n-am mai găsit-o nicăieri. Din prieten, pianul mi-a devenit un fel de dușman cu care mă luptam din răsputeri fără să am nici cea mai mică șansă să-l pot birui. Nu știu dacă a fost lipsa de comunicare, de aptitudini pedagogice, de dezinteres din diferite părți. Nu are rost să caut vinovați pentru eșecul de atunci. Orice ar fi fost, treptat am abandonat pianul și părinții mei au asistat neputincioși la moartea unui vis.

Au trecut de atunci mai bine de douăzeci de ani. Nu știu dacă mi-a fost dor vreodată de pian, deși am ascultat cu mare plăcere concerte și recitaluri ale profesioniștilor și amatorilor deopotrivă. M-am consolat cu gândul că cei cinci ani de pian n-au fost în zadar. Mi-au dezvoltat atenția, gândirea, gustul pentru muzica clasică, motricitatea fină…

Dar a venit o zi când fiul meu cel mare și-a arătat pentru prima dată interesul pentru clapele albe și negre. Și am avut privilegiul de a-i purta degetele pentru prima dată pe claviatură și de a-l învăța notele. M-am indrăgostit de pian pentru a doua oară, odată cu primii pași ai fiului meu în lumea muzicii. Și toată povestea a căpătat un alt sens.

Din experiența unei iubiri regăsite am înțeles că există daruri cu efect întârziat pe care le facem copiilor noștri: un concert, o lecție de muzică, rețeta unui fel de mâncare preferat, o excursie, pasiunea cu care vorbim despre astronomie, un roman citit cu voce tare seara la culcare, o vizită la un laborator în dar de ziua lor…

Poate că unele daruri nu vor stârni interesul imediat al copiilor noștri. Dimpotrivă, unele dintre visele cele mai frumoase pe care le-am făurit pentru ei nu se vor împlini niciodată așa cum le-am visat. Dorim cu ardoare ca cei pe care îi îngrijim ca pe cele mai mari comori din univers să-și formeze abilități pe care noi nu le-am putut atinge, să devină mai mult decât am îndrăznit să credem, să știe mai multe decât am putut să-i învățăm. Ne-am dori să prețuiască fiecare lecție, să învețe tot ceea ce merită știut, să îndrăznească să-și depășească limitele și să persevereze oricât de greu ar fi drumul. Dar, unele lecții par să treacă pe lângă ei, ca niște păsări speriate ce nu vor să li se așeze pe umeri. Altele, devin doar amintiri încuiate într-un seif al timpului pe care nu-l mai putem întoarce. Pentru unele nici măcar nu avem cunoștințele necesare pentru a-i susține.

Și totuși, nu există daruri ratate pentru că peste ani, orice lecție învățată cu dragoste se întoarce, într-un fel sau altul, să-și culeagă rodul. Gândul darurilor cu efect întârziat îmi dă aripi și mă determină să sper că din fiecare efort pe care îl facem ca părinți se poate naște, într-o zi, o revelație.

Sursa foto: http://smallbiztechnology.com

zp8497586rq
Share it!
Aenean mattis venenatis
Zenobia Niculita
   
Va rugam sa asteptati...

Aboneaza-te la blog

Doriti sa afli cand este publicat un articol nou? Introduceti adresa de email si numele pentru a fi primul care afla.