Povestea firului de nisip

Odată, demult, un nobil venețian se plimba pe malul mării, îngândurat. Era îmbrăcat în haine superbe, de catifea verde, împodobite cu bijuterii scumpe, de aur și pietre prețioase. Oricine l-ar fi văzut de departe, și-ar fi imaginat că e foarte fericit. Cum putea fi altfel, când se născuse într-o familie bogată, cu părinți iubitori, care îi aduseseră cei mai buni profesori și îl înzestraseră cu tot ceea ce și-ar fi putut dori un tânăr și chiar mai mult? Avea o bibliotecă imensă, mai multe trăsuri cu cai de rasă, arme făurite de cei mai buni armurieri și o mulțime de slujitori. Orice tânăr din Neapole până în Sicilia și-ar fi vândut o jumătate din viață ca să fie în locul lui.

Și totuși, plimbându-se pe malul mării de unul singur, tânărul nobil părea cel mai nefericit dintre oameni. Multe gânduri îl frământau atât de puternic încât începu să alerge cât îl țineau puterile, de parcă ar fi vrut să le lase în urmă. Dar nu putea scăpa de ceea ce își făcuse loc în mintea sa. Se afla la o răscruce de drumuri în viață și nu știa încotro să o apuce. Părinții săi își doreau să-l trimită la curtea împăratului Franței pentru a învăța arta diplomației. Sperau ca într-o zi să ajungă ambasador, sau să ocupe vreo altă funcție importantă. La urma urmelor, pentru asta îl pregătiseră atâția ani. Iar el, ca un copil cuminte, le ascultase mereu sfaturile și acceptase să învețe tot ceea ce trebuia să știe un diplomat. Era adevărat că în secret iubea mai mult chimia și ar fi fost mai fericit într-un laborator pe care și-l amenajase în secret lângă grajdurile de pe domeniul tatălui său. Dar acum, când trebuia să plece atât de departe, era îngrijorat. Viața la curtea împăratului era total diferită de ceea ce trăise până atunci și se temea de ceea ce va avea de înfruntat acolo. Avea să fie dificil fără părinți, fără prieteni, într-un loc cu obiceiuri și reguli diferite…

Obosi. Se așeză pe nisip, și își scoase pantofii ca să și-i scuture. Își așeză picioarele goale pe nisipul umed și se bucură de mângâierea fină a acestuia. Și atunci, parcă pentru prima dată, i se păru că firele acelea minuscule spun o poveste a lor. Așa că începu să se plimbe desculț pe plaja pustie, ascultând acea poveste pe care numai el o putea auzi.

Un fir de nisip în imensitatea unei plaje nu înseamnă nimic. Vântul îl poate purta oriunde, marea care l-a scuipat pe uscat îl poate înghiți înapoi. Și totuși, atunci când se simte luat în palma unui om și purtat departe, dacă ar putea simți ceva, cu siguranță că i-ar fi teamă. Pe plajă, între toate firele de nisip la fel ca el, un bob minuscul se simte în siguranță. Împărtășesc toate aceeași soartă. Dar liniștea firului de nisip nu durează decât o clipă fiindcă imediat se face o lumină mare, când meșterul sticlar în atelierul căruia a ajuns deschide cuptorul și pune mai mulți cărbuni pe foc. Căldura dogoritoare ajunge până în cele mai îndepărtate colțuri ale atelierului.

O mână aspră prinde firele de nisip și se face pumn în jurul lor, pentru a le da drumul într-o sită, apoi într-un fel de râșniță mare, și iarăși într-o sită. Într-un final, după mai multe ore de chin, ajung într-un fel de cuptor fierbinte, alături de alte materii prime pe care nu le-au cunoscut până atunci.

Abia după aceea începe chinul fierbinte care le topește pe toate până când nu se mai distinge nimic din ceea ce a fost înainte. Când totul nu e decât un amestec topit și vâscos, meșterul începe să sufle printr-o țeavă lungă și să-i dea o formă nouă. Și din dogoarea mai fierbinte decât orice au trăit până atunci firele de nisip se naște ceva nou și nespus de frumos: un vas din sticlă de Murano, o capodoperă. Meșterul îl scufundă rapid în apa rece care îl încremenește în forma aceea minunată, pe care doar mâinile pricepute ale unui artist au știu s-o făurească. Firul de nisip s-a contopit cu toate celelalte pentru a da naștere unei lucrări de artă pe care o vor admira multe generații de acum înainte. Meșterul zâmbește mulțumit.

Zâmbește și tânărul nobil privind spre insulele Murano, în timp ce se încalță pentru a se întoarce grăbit spre casă. Are multe de pregătit. Precum firul de nisip, și el are o călătorie lungă de făcut. Ce încercări, ce suferințe sau ce bucurii îl vor modela de acum înainte nu știe. Dar e sigur că va deveni mai mult decât este acum. Și în timp ce se întoarce cu spatele la mare, își strecoară în buzunar un pumn de nisip. Așa… ca să nu uite.

zp8497586rq
Share it!
Aenean mattis venenatis
Zenobia Niculita
   
Va rugam sa asteptati...

Aboneaza-te la blog

Doriti sa afli cand este publicat un articol nou? Introduceti adresa de email si numele pentru a fi primul care afla.