19/11/2013 Zenobia , no responses

Experiment de nefericire

Mi-a venit ideea să o vizitez dintr-o dată, în timp ce ieșeam de la metrou la doar câteva blocuri distanță de casa ei. Nu aveam vreun obiectiv, sau vreo așteptare anume. Pur și simplu m-am gândit dintr-o dată că se simte tare singură de când a plecat fiica ei și că i-ar prinde bine o vizită, chiar și una neanunțată. Nu m-am înșelat. S-a bucurat că cineva i-a spart singurătatea, chiar și pentru câteva minute.

M-a primit in sufrageria batrână și umbroasă, care mi-a parut dintotdeauna un fel de muzeu al familiei. Mi-a arătat expoziția de fotografii ale fraților, copiilor, nepoților – icoane ale celor care nu mai sunt sau sunt prea departe dar care o o ascultă când nimeni altcineva nu îi oprește gândurile în loc.

M-a servit ca o gazdă perfectă cu ce avea mai bun acasă, s-a interesat răbdătoare de familia mea, de mine, de planurile de viitor. Dar vedeam în frământarea care îi însoțea privirea că nu despre asta ar fi vrut să vorbim. Voia să povesească despre suferință. Suferința ei. Durerea fizică, singurătatea, nedreptățile suferite.

Am observat-o cu atenție, în timp ce povestea. Am avut suficient timp, mai mult decât la orice întâlnire anterioară. E o femeie suplă, trecută de 70 de ani (deși n-ai zice că are mai mult de 60), cu o oarecare nervozitate a mișcărilor și cu o demnitate care trece dincolo de capotul spălăcit în care am surprins-o și de băsmăluța sub care își ascunde perseverent părul care nu  o ascultă. Îmi imaginez că pe vremuri nu și-ar fi permis să iasă din casă fără să aibă hainele impecabile și părul aranjat până la detaliu. Nu știu dacă a realizat vreodată, dar acum cu siguranță nu știe cât e de frumoasă. E obsedată de cicatricile accidentului și ale operațiilor pe care le-a suferit. Încerc să înțeleg, dar o asigur că nu se observă. Chiar dacă cine nu îi știe istoria nici nu le observă, pentru ea sunt definitorii. Au dimensiuni psihologice mult mai mari decât cele fizice. Mi le arată pe fiecare, le pipăie cu degetele tremurînde. Le știe conturul pe dinafară. Îmi povestește detalii cu privire la medici, tratamente, dureri, complicații.

O ascult cu atenție dar, fără să vreau, mă surprind analizîndu-mi reacțiile. Mă simt de parcă am ajuns din greșeală, printre pagini, într-o carte de Irvin Yalom pe care o citesc in perioada aceasta. Doamna V este visul oricărui terapeut. E educată (a fost profesoară), elegantă, mândră, prea puțin transparentă dar extrem de lucidă și analitică. N-o poți duce cu vorba. Ți-e rușine să-i torni șabloane de genul: “Va fi mai bine. După furtună răsare întotdeauna soarele.” Nu numai că n-ar vrea să audă, așa ceva, dar cred că s-ar simți revoltată, ca și cum te-ar fi prins cu mâna la furat în cea mai scumpă poșetă a ei. Și asta pentru că suferința ei este un fel de carte pe care vrea să joace totul într-o zi. E motivul pentru care Îl va privi pe Dumnezeu în ochi și îi va cere socoteală pentru viața ei. Da, cu siguranță ea îi va cere socoteală Lui și nu invers.

În timp ce vorbește măsurat, în fraze impecabile, care se înlănțuie elegant, îmi vine în minte o imagine ciudată, care capătă contururi din ce în ce mai reale. E o femeie (poate chiar ea, sau altele asemenea ei) cufundată până la umeri într-un râu tulbure, în luptă cu un dragon hidos ce sapă adâng cu ghearele în carnea ei la fiecare lovitură. Nu e prima care se luptă cu el. Drept dovadă stau cicatricile mai mult sau mai puțin vindecate pe care le văd atunci când oamenii își dau hainele sufletului la o parte în fața mea.  În lupta aceasta nedrept de reală și de crâncenă, există un moment în care femeia realizează că n-are șanse să scape, că toate zarurile s-au rotit împotriva ei. Și atunci, într-o zvâcnire aproape inumană, se prinde cu ambele brațe de monstru și își înfige adânc unghiile între solzii lui slinoși. Îl sărută frenetic și știe că pentru totdeauna vor rămâne înlănțuiți într-o îmbrățișare neomenească dar cât se poate de reală. E un fel de sindrom Stockholm, în care obiectul atașamentului nu are față de om, ci e însăși suferința cuibărită înăuntrul propriei ființe. Pe nesimțite, furia cu care se zbătea să scape din fața suferinței se transformă în încleștarea cu care se ține de ea. Lupta împotriva durerii devine lupta de a o păstra neatinsă, vie, acidă. Și dacă cineva încearcă să o ajute să se elibereze, acea persoană devine dușmanul care vrea să-i ia ce are mai scump. Tot ce ar trebui să facă pentru a se elibera este să-i dea drumul, însă acesta se dovedește a fi cel mai greu lucru. Dacă numai încerci să-i sugerezi așa ceva, te privește cu ochi de reptilă și își strânge mai tare brațele în jurul monstrului.

Mă întorc la Doamna V și rătăcesc cu privira pe fotografiile din sufragerie. Dintr-una din ele, ea (cea care era la 17 ani) îmi zâmbește visător. Și atunci mă cuprinde o imensă părere de rău pentru toate bogățiile pe care le-ar putea dărui celorlalți și care sunt îngropate sub durerea ei încleștată. Mă dor toate poeziile pe care nu le-a scris.

Trec săptămânile de la vizita mea și tot nu-mi dă pace imaginea dragonului pe care îl ține în brațele sufletului. Nu-mi permit să presupun că aș ști ce ar putea-o face fericită, dar mă simt de-a dreptul inspirată când îi trimit în dar un material de citit care ține de istoria familiei ei. E un fel de experiment, o încercare de a trezi ceva în ea, ceva ce nici măcar ea nu-și amintește că mai are sau mai este. E o încercare naivă de a o conecta la o realitate pierdută, de a-i oferi ocazia să se regăsească, să-și smulgă dragonul din suflet. Știu că experimentul e sortit eșecului când îmi returnează materialul necitit.

Share it!
Aenean mattis venenatis
Zenobia Niculita
   
Va rugam sa asteptati...

Aboneaza-te la blog

Doriti sa afli cand este publicat un articol nou? Introduceti adresa de email si numele pentru a fi primul care afla.