De vorba cu Soarele

* Postez mai jos o povestire mai veche, de care e nevoie pentru o activitate dintr-un auxiliar pentru învățămîntul preșcolar apărut la editura Delta Cart Educațional. Sper să vă folosească. 

———————————————————————————————————————-

Dacă toate întrebările năstruşnice ale copiilor s-ar aduna într-o clipă şi s-ar trece printr-o sită care să le păstreze pe cele mai grele, părinţii ar răsufla uşuraţi. S-ar cerne peste toate casele cu copii numai întrebări uşoare, şi cele necernute ar fi păstrate dincolo de nori ca să-şi găsească răspunsul de la vânturile călătoare, de la razele soarelui sau de la îngeri.

Cu năsucul lipit de geamul îngheţat, Dana se întreba cum ar fi dacă, într-o zi, îngerul ei păzitor s-ar decide să-i răspundă la cele mai neobişnuite întrebări, pe care nu avea curajul să le rostească în faţa părinţilor. Fulgii care nu se grăbeau să ajungă pe pământ i se păreau atât de frumoşi, încât ţi-ar fi dorit să fie printre ei în acea plutire uşoară deasupra oraşului şi munţilor din jur. Îşi imagina cât de uşoară s-ar simţi şi cum ar putea privi de sus toate casele, oamenii şi copacii.

Oare cum se face că ori de câte ori ninge oamenii se simt veseli? Aceasta şi multe alte întrebări se frământau în căpşorul fetiţei de numai cinci ani în timp ce se ascundea în căldura pufoasă a pilotei, pentru a se îmbarca în călătoria de noapte spre Ţara Viselor. Şi tocmai în acea călătorie află răspunsul la unele dintre aceste întrebări.

În visul ei se făcea că devenise unul dintre fulgii de nea pe care îi admirase atât şi că, în loc să coboare lin pe pământ, se ridica din ce în ce mai sus, către stelele care se ascunseseră după perdeaua de nori. Se întinse pe vârfuri, trase un nor mic la o parte şi dincolo de el zări întreaga splendoare a stelelor presărate ici-colo, clipind către ea, chemând-o mai aproape. Se avântă mai departe şi auzi vuietul vânturilor înalte, care poartă ploaia din loc în loc.

– Spuneţi-mi, strigă Dana către ele, de unde veniţi?

– De pretutindeni şi de nicăieri, îi răspunseră ele şuierat. De dincolo de zare.

– Dincolo de zare? se miră fetiţa.

– Daaaaa, dincolo de orizont.

– Unde e orizontul?

– Acolo unde cerul sărută pământul.

– Îndreptaţi-mă şi pe mine într-acolo, vă rog!

Călare pe vânturile de răsărit, Dana porni în goană către orizont în timp ce dedesubt se treceau repede munţi înalţi, văi adânci sau oceane înspumate. Dar oricât ar fi alergat, noi lumi se deschideau dedesubt şi orizontul părea să se îndepărteze mereu.

– De ce aleargă orizontul? întrebă ea dezamăgită. De ce nu-l pot prinde niciodată?

– Pentru că Pământul se roteşte sub sărutul cerului, se auzi o voce asemănătoare cu cea a mamei.

– Cine a vorbit? Unde eşti? privi Dana mirată împrejur.

– Priveşte mai sus. Sunt aici. Eu sunt cea care-ţi luminează în fiecare noapte visele.

Dana îşi ridică privirile şi zări Luna rotundă şi palidă, cu un zâmbet rece, dar prietenos, mângâindu-i creştetul cu o rază.

– Dacă Pământul se roteşte, înseamnă că zboară? Aşa… ca baloanele de săpun?

– Da, ai putea spune şi aşa, deşi cred că e mai degrabă un fir de praf plutind prin Universul imens.

– Cât e de mare Universul?

Luna oftă şi îi mai trimise o rază s-o mângâie pe obraz.

– Nu ţi-aş putea spune. Eu sunt legată de Pământ şi mă învârt în jurul lui de când mă ştiu.

– Eşti legată de Pământ? Cu ce?

– Cu funii nevăzute, pe care semenii tăi mai mari le numesc forţe gravitaţionale. Tot de la ei am auzit că Universul este infinit, adică nu are margini şi nu se termină niciodată.

– Când ai auzit asta?

– Într-o zi când s-au urcat pe mine şi au crezut că au ajuns departe. S-a întâmplat acum multe rotaţii și pe tine nu te văzusem încă pe Pământ.

– Cum s-au urcat pe tine?

– Au venit cu o rachetă.

– De ce?

– Probabil că voiau să mă cunoască. Oamenii sunt foarte curioşi.

– De ce sunt oamenii curioşi?

Atunci, Luna începu să râdă galben.

– Şi tu eşti una dintre ei. La fel de curioasă.

Şi râzând, veghetoarea nopţii apuse dincolo de orizontul care fugea mereu. Totuşi, era încă noapte şi Danaîşi ridică privirea spre stelele şi i se păru că acestea clipesc din ochii lor micuţi spre ea, ca şi cum ar şti multe secrete.

– De ce oare clipesc stelele? se întrebă cu voce tare, fără să creadă că ele ar putea-o auzi. De aceea tresări surprinsă când auzi câteva glasuri subţiri, ca nişte clopoţei:

– Clipim pentru că suntem departe şi vedem greu până la tine.

– Cât de departe e departe?

– Atât de departe, încât nu ţi-ar ajunge o călătorie de o viaţă întreagă să ajungi până la noi.

– Înseamnă că voi trăiţi mai mult decât oamenii?

– O, da! Noi suntem aici înainte cu mult înainte de voi, înainte ca Pământul să răsară din întuneric.

– Înseamnă că sunteţi tare bătrâne, concluzionă fetiţa şi îşi imagină câte riduri ar trebui să aibă stelele pe faţă. Îşi aţinti privirea spre una dintre ele şi încercă să desluşească ceva, dar ochii îi obosiră şi nu văzu mai mult decât o mică lumină clipitoare.

– Bătrân e numai cel care se simte obosit. Numai fiinţele care trăiesc pe Pământ îmbătrânesc. Îndeosebi voi, oamenii.

– De ce îmbătrânesc oamenii?

– Fiindcă aşa e legea.

– Care lege?

Chiar atunci un mănunchi de raze roşiatice, ca un buchet de trandafiri se ridicară de dincolo de linia orizontului şi după ele, treptat, cu un zâmbet larg îşi făcu apariţia soarele, rege al zilei.

– De ce zâmbeşte soarele? le întrebă ea pe stele.

Dar stelele începuseră să se ascundă în timp ce soarele îşi trăgea perdeaua de lumină peste ele.

– Nu zâmbesc întotdeauna, dar când sunt fericit de ceea ce văd, râd din toată inima. Îi adresă soarele răspunsul, îmbrăţişând-o cu multă căldură.

– Şi ce vezi astăzi?

– Văd o lume întreagă care se trezeşte din somn, ca un furnicar gata să izbucnească dincolo de marginile muşuroiului. Văd oameni fericiţi sau trişti, muncitori sau leneşi, flămânzi sau sătui, fiecare în drumul lui – o lume plină de viaţă. Uneori, mă bucur pentru un copil care îţi ascultă părinţii, alteori pentru o mamă care îşi leagănă pruncul sau pentru un bunic sfătos care le povesteşte nepoţilor o poveste interesantă.

– Dar de ce râzi cu dinţi uneori?

Soarele se înroşi puţin la o asemenea întrebare şi îi răspunse şoptit:

– Fiindcă Pământul încearcă să fugă de mine. Atunci i se face frig şi vreau să-l chem înapoi.

– Vrei să spui că tu nu te lupţi cu iarna?

– Nu, iarna vine pe Pământ doar fiindcă acesta se îndepărtează puțin de mine. Și asta numai pe jumătate. Pe cealaltă jumătate se apropie puțin și acolo e vară. Dacă s-ar îndepărta cu un pas mai mult, tu ai trăi pentru totdeauna în ținuturile gheții. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, nu ai mai trăi deloc. Fără lumina și căldura mea, nu există viață.

– Dar cum faci tu de luminezi așa puternic? Ce fel de foc ai tu de nu se stinge niciodată?

– Ei, asta e o poveste pentru oameni mari. Poate altă dată o vom povesti împreună. Acum e vremea să te trezeşti.

Dana deschise ochii sub mângâierea razelor de soare care veneau prin fereastra camerei sale. Îi zâmbi cu drag şi se grăbi să-şi pornească joaca. Visase frumos şi primise multe răspunsuri la întrebările ei. Poate că nu erau răspunsurile pe care i le-ar fi dat oamenii mari, dar pe ea o mulţumeau. La urma urmelor, nu i se întâmpla în fiecare noapte să stea de vorbă cu soarele, luna şi stelele.

Share it!
Aenean mattis venenatis

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

WordPress spam blocked by CleanTalk.
Zenobia Niculita
   
Va rugam sa asteptati...

Aboneaza-te la blog

Doriti sa afli cand este publicat un articol nou? Introduceti adresa de email si numele pentru a fi primul care afla.